Similarități Istorice

Articolul 4 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780", „Anatomia tributului" și „Furnalele de peste munți".

I. O noapte de decembrie la Râmnic, 1778

Tipografia Episcopiei Râmnicului mirosea, la ora două după miezul nopții, a trei lucruri deodată: cerneală neagră de fum de rășină și ulei de in, hârtie umezită pentru a primi mai bine amprenta caracterelor, și lumânări de ceară de albine — nu de seu, pentru că seul, în topire lentă, dădea un fum care se lipea de foile proaspăt tipărite și le păta.

Diaconul Mihail Popovici, gravor și zețar, purta un șorț de piele înnegrit după cincisprezece ani de meserie. Punea, cu o pensetă subțire de os, ultimele litere ale unei pagini care avea să deschidă Mineiul lunii decembrie — al doilea volum dintr-o serie de douăsprezece cărți liturgice pe care episcopul Chesarie al Râmnicului o proiectase în 1776, imediat după înscăunarea lui. Un proiect editorial cum nu se mai văzuse în toată istoria tiparului românesc. Douăsprezece Mineie, câte unul pentru fiecare lună a anului bisericesc, tipărite cu font ecleziastic slavo-român, cu titluri roșii, cu inițiale ornamentate — o traducere completă din slavonă în românește, revizuită de învățații de la Râmnic și de la Mitropolia din București.

Popovici lucra la lumina a trei lumânări așezate într-un sfeșnic de alamă. Erau prea puține — știa asta — dar tipografia nu-și permitea mai multe pentru o singură noapte. Cera de albine era scumpă; sfeșnicul îl primise în dar de la vlădica Chesarie chiar el, cu doi ani în urmă, când terminase de gravat clișeele de aramă pentru Antologhionul din 1776.

Pe teasc — un teasc de lemn masiv, făcut de un dulgher local dintr-un stejar tăiat cu douăzeci de ani în urmă la Cozia — meșterul Radu Călin înălța piulița filetată cu un răsucitor de mână. Fiecare coală se apăsa între două forme, un moment, apoi se scotea, se punea la uscat pe frânghii întinse între grinzile de deasupra. Suna, la fiecare apăsare, un scârțâit gros de lemn îmbibat de umezeală, ca de căruță pe drum înghețat.

În noaptea aceea, în tipografia de la Râmnic, se tipăreau treizeci de coli pe oră. Într-o săptămână, o mie de coli. Într-un an, ieșeau din tipografia Râmnicului între douăsprezece și paisprezece cărți — un ritm care, prin comparație cu tipografiile mari europene, era modest. Dar în comparație cu ce se făcea la 1650 pe teritoriul actual românesc — sub coordonarea mitropolitului Varlaam, în tipografia de la Trei Ierarhi din Iași — era o creștere de cinci ori. Iar în comparație cu ce se făcea la 1500, când nu exista tipografie deloc pe teritoriul actualei Românii, era o civilizație.

Această tipografie de la Râmnic — pe care o vom folosi drept fir conducător pentru articolul de față — nu este un caz izolat. Este un simptom. Simptomul unei lumi pre-industriale românești care avea, totuși, propria ei densitate. Care nu era Angliei industriale. Nu era nici Banatului habsburgic. Dar nu era nici cimitir intelectual, cum au încercat unii istorici din secolul XIX să o descrie.

Articolul de față este dedicat acestei densități. Ce era, la 1780, în Principate? Nu ce nu era — despre asta am vorbit deja. Ci ce era, concret, în casele, târgurile, atelierele, tipografiile, spitalele, academiile lumii moldo-muntene la finalul secolului XVIII.

Este un inventar. Este, în același timp, o formă de respect.

Articolul 3 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolele precedente: „Harta puterilor la 1780" și „Anatomia tributului".

I. Prima turnare, Oravița, iarna anului 1719

Meșterul Johann Schrenk aștepta în fața unui zid de piatră care radia căldură ca un cuptor de pâine adus la incandescență. Era 3 februarie 1719. Peste noapte căzuse zăpadă. Bărbații care lucrau pe platforma superioară a furnalului — patru sași aduși din Selmecbánya, doi șvabi din Renania, un slovac tăcut cu mâinile pline de bătături — își scoseseră hainele groase și rămăseseră în cămăși pătate de cărbune și de sudoare. La minus șase grade afară, în fața furnalului era vară. O vară care mirosea a sulf, a mangal ars, a fier topit — un miros dulceag și amețitor pe care oamenii îl învățau să-l respire fără să leșine numai după câteva luni.

Schrenk se uită la clepsidra din nisip roșu pe care o ținea în mână. Mai avea douăsprezece minute până la turnare. Era a doua încercare în trei zile. Prima eșuase — masa de fontă se solidificase parțial în canalul de curgere, forma se sparse, aproape s-a pierdut o zi întreagă de muncă. Oamenii îl priviseră atunci fără cuvinte. Meșterul, la cei patruzeci și doi de ani ai lui, învățase demult că tăcerea muncitorilor e mai dură decât insulta.

Sub el, în camera de foc a furnalului, un lucrător mărunțel cu părul roșu — un valah din valea Tîrnavelor, angajat pentru brațe, nu pentru pricepere — supraveghea foalele acționate hidraulic printr-o roată de apă montată în râul Oravița. Suflatul trebuia să fie constant. O clipă de întrerupere și temperatura scădea, iar minereul de fier — adus pe cai din munții din nord — nu se mai transforma în fontă lichidă, ci într-o pastă de zgură care distrugea căptușeala refractară a furnalului.

Când Schrenk a coborât mâna, semnalul convenit, călugărul benedictin adus special pentru binecuvântarea primei turnări reușite (dacă avea să fie reușită) a început rugăciunea. Nu era o formalitate. Meșterii sași aveau reputația unor oameni pragmatici, dar nu superstițioși. Călugărul era acolo pentru inspectorul trimis de Camera Aulică din Viena, un anume Sebastian Hentzler, care nota totul într-un caiet legat în piele.

Canalul de argilă crăpată s-a deschis. O lumină portocalie a țâșnit brusc, alungind umbrele oamenilor pe pereții hangarului. Șuvoiul de fontă a curs, greu și lent, ca smoala încinsă, în formele săpate în nisip. A ținut zece secunde. Cincisprezece. Douăzeci. Schrenk număra în sinea lui în germană, cu buzele mișcându-se ușor.

Cincizeci și opt de secunde mai târziu, canalul s-a golit. În formele de nisip zăceau, roșii ca focul, primele piese de fontă turnate industrial pe teritoriul actualei Românii. Nu erau piese de artă. Erau șase gliese de tun, comandate de arsenalul imperial din Timișoara pentru garnizoanele de la Dunăre.

În aceeași zi, la o sută șaizeci de kilometri distanță în linie dreaptă, la București, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al Țării Românești, își începea a doua domnie. Se ocupa de negocieri cu Poarta pentru un nou nivel al mucarerului. Turnau bani în saci. Nu turnau fontă în forme.

O sută șaizeci de kilometri. Două lumi.

Anatomia tributului: cum se drena bogăția Principatelor spre Poartă și spre Fanar

Articolul 2 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

Articolul precedent: „Harta puterilor la 1780".

I. O noapte de septembrie la Iași, 1795

În casa vistieriei din Iași, la câteva sute de pași de curtea domnească a lui Alexandru Callimachi, ardea o singură lumânare de seu. Era după miezul nopții. Un slujitor al vistiernicului mare număra pentru a treia oară acei bani.

Nu era neatenție. Era procedură.

Sacii cu monezi — piastri turcești, ducați venețieni, taleri Maria Theresa, câțiva ludovici de aur intrați din contrabandă poloneză — trebuiau numărați în trei sesiuni distincte, de trei oameni diferiți, la ore diferite ale nopții. La finalul fiecărei numărători, cifra se trecea pe o hârtie pusă într-un plic, plicul se sigila cu ceară, iar sigiliul se punea într-o casetă de lemn de nuc. Dimineața, când vistiernicul se așeza să facă socoteala finală, cele trei plicuri se deschideau în prezența lui, a unui grămătic și a unui reprezentant al mitropoliei. Dacă cele trei cifre coincideau, banii plecau. Dacă nu coincideau, procedura o luă de la capăt.

Se numea haraci. Cuvântul vine din arabă, prin turcă — harāc, tribut. În seara aceea de septembrie 1795, era vorba de o sumă la care contemporanii nu puteau să nu zâmbească strâmb: șaizeci și cinci de mii de piaștri. Practic, jumătate din venitul anual în cash al vistieriei moldovene într-un an bun. Într-un an rău, mai mult.

Un slujitor obosit număra pentru a treia oară acei bani, la lumina unei lumânări care se topea. Peste trei zile, o escortă turcă avea să vină să-i ia. Peste alte două săptămâni, sacii aveau să fie descărcați în curtea Divanului Imperial de la Constantinopol, în fața ofițerilor Vizirului. Iar în urmă, în Moldova, țăranii aveau să fie strânși cu birul de toamnă — patru, cinci, șase dări pe cap în același an — ca să înlocuiască în vistierie exact ce plecase acum peste Dunăre.

Aceasta e imaginea care deschide articolul de față. Un slujitor numărând bani la miezul nopții. Un sac cu monezi care va lua drumul Constantinopolului. O procedură de trei ori verificată, pentru ca nu cumva un piastru să lipsească atunci când ochii Porții se vor pleca peste el.

Am spus în primul articol că tributul e „infrastructura instituțională" a Principatelor. Aici, în articolul acesta, o disecăm. Nu ca metaforă. Ca matematică extractivă.

Harta puterilor la 1780: cum arăta lumea în care trăiau bunicii bunicilor noștri

Articolul 1 din 10 — „Amurgul tehnologic al Țărilor Române"

I. Un drum de poștă, o dimineață de octombrie

În toamna anului 1786, un funcționar imperial numit Franz Josef Sulzer trecea vama de la Turnu-Roșu într-o trăsură care mirosea a piele proaspăt unsă și a fum de pipă austriacă. Notele lui — publicate câțiva ani mai devreme la Viena, sub titlul Geschichte des transalpinischen Daciens — sunt printre puținele mărturii detaliate despre cum arăta drumul dintre Sibiu și București la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sulzer nu era un romantic. Era un fost ofițer devenit jurist, un om care măsura lucrurile.

Ce a măsurat în acea dimineață era o graniță invizibilă, dar palpabilă la fiecare cotitură. La Sibiu, lăsase în urmă un oraș cu ceasornic public, cu felinare cu ulei aprinse pe unele străzi, cu o poștă care funcționa după orar tipărit. La Câineni, prima haltă dincolo de munte, caii îl așteptau într-un grajd cu acoperiș de paie, iar surugiul îi ceru bani înainte de plecare, „pentru cazul în care s-ar întâmpla ceva pe drum". Sulzer a notat mirosul — fum de balegă arsă în loc de lemne, pentru că lemnul îl vindeau în piața Râmnicului. A notat sunetul — un scârțâit continuu al osiei nelubrifiate, pe care nimeni nu părea să-l bage în seamă. A notat gestul — cum, la fiecare han, hangiul se închina de trei ori înainte să pună mâna pe pahar, iar apoi bea vinul cu ochii pe drum, ca și cum s-ar fi așteptat oricând să apară cineva pe care să nu-l poată refuza.

O sută de kilometri și o eră tehnologică între cele două lumi.

Aceasta este scena de deschidere a serialului nostru: nu o hartă, nu un tabel, nu o schemă instituțională, ci un drum de poștă la 1786, măsurat în mirosuri, sunete și gesturi. Pentru că întrebarea la care încercăm să răspundem în următoarele nouă articole — de ce am rămas în urmă și ce înseamnă asta pentru 2050 — nu poate fi separată de întrebarea ce însemna să trăiești în interiorul acelui decalaj. Sulzer, în 1786, a simțit-o cu nasul înainte să o pună pe hârtie. Bunicii bunicilor noștri au trăit în ea toată viața.